Depresia este boala cea mai comună a vremurilor noastre: aceasta este indubitabil.
Dar e o boală duhovnicească, înainte de a fi altceva.
Iar prevenția pentru această boală este ceea ce în creștinism se numește smerenia.
Dar smerenia nu este, cum din păcate cred mulți, un soi de înmulțire a ta cu 0, o degradare (de cele mai multe ori deviind în ipocrizie, între noi fie vorba) a propriului eu.
Nu. Smerenia este....bunul simț, cunoașterea propriilor limite, acceptarea „lungimii plăpumii” sub care te întinzi, cunoașterea ”lungului nasului”.
Ajungem deprimați de la epuizare și stres provocat în cele mai multe din cazuri de cruci care nu sunt mântuitoare dar pe care, din diverse ambiții, din lăcomie, din socoteli proaste, ni le-am asumat.
Ce e smerenia?
Să te mulțumești cu un apartament, nu să te îndatorezi cu credite peste credite și alte responsabilități pentru că vrei tu casă.
Să fii prudent în afaceri, conștient de propriile limite și capacități, chiar dacă prin asta trebuie să accepți câștiguri mult mai modeste.
Să fii atent când te împrumuți și pentru ce te împrumuți. E mai bine să fii fără mașină decât cu un credit suplimentar.
Să îți calculezi tot timpul cu modestie nevoile. Chiar ai nevoie de hotel de 4-5 stele când mergi în vacanțe?
Chiar e musai să „spargi” bani mulți pe nu știu ce haină de firmă? Chiar ai nevoie de o mașină mai scumpă?
Dar nu trebuie rămas doar în planul material. Smerenia înseamnă că nu trebuie să fii „bărbat fatal” sau „femeie fatală”.
Din contra, e bine să fii normal și echilibrat, conștient de „liga” ta. Smerenia înseamnă a accepta limitele, nu a forța nota.
Smerenia înseamnă a accepta și bolile. Desigur, să te tratezi de ele, dar să calculezi tot timpul unde tratamentul devine o problemă mai mare decât vindecarea în sine.
Smerenia înseamnă să te iei peste picior cu umor, să fii subiectul principal al propriilor tale ironii.
Smerenia înseamnă să nu cauți funcții, titluri, grade, poziții pe care știi, obiectiv că nu le meriți și că vei deveni un rob al lor.
Viața a făcut să cunosc oameni foarte bogați și oameni puternici. Dar în majoritatea cazurilor am văzut niște sclavi, mult mai obosiți ca mine, care sunt sărac, stresați, îngrijorați, frământați de nenumărate griji pe care eu nu le aveam.
Fără să îmi pemit ceasurile lor elvețiene, mașinile lor luxoase, costumele lor de mii de euro, sincer, eram mai liber decât ei.
Șaorma mâncată de mine de la colț era rumegată în liniște în timp ce caviarul lor cădea greu cu atâtea griji.
Și mai ales cu o nevoie de mai mult....
Căci nu le era suficient ce aveau ci erau disperați, frământați, obosiți de nevoia de mai mult.
Dar am cunoscut și oameni middle class la fel: prieteni epuizați de munci stupide la corporații, de „task”-uri și diverse „ținte”, stând toată ziua și toată noaptea să muncească...
Ce trebuie să fie în sufletul lor?
Păi nu atât pasiunea pentru job cât frica că, dacă pică jobul, pierd casa, luată pe credite îngloditoare pe zeci de ani, pierd mașina, musai scumpă și cu rate uriașe, că „nu se face” să mergi cu Dacia, nu? , etc..
Smerenia, repet, nu înseamnă sărăcie, ci înseamnă cunoașterea limitelor și buna resemnare: atât pot, atât câștig, atât îmi permit și....slavă Domnului pentru asta! (Aș vreau eu să nu existe paranteza asta; Bogdan Duca)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu