Scrisoare pentru bunica

Bunica mea,

îți scriu câteva versuri despre lume,

despre progresul nostru iminent,

nu am să-ți spun prea multe lucruri bune,

el a venit, cum ne-am dorit, din Occident.

Tu știi?

Azi lumea noastră a progresat,

lucrăm cu cele mai moderne utilaje

și anotimpurile toate, s-au schimbat,

se-ntrezăresc discret prin camuflaje.

Noi zicem c-am evoluat!

Așa o fi! Acum avem din toate,

Democrație, visuri, libertate,

Avem și straie multe...și bucate,

Dar toate astea-s...semipreparate!

Ah, să nu uit!

N-am mai văzut peronul de la gară

și nici cu trenul n-am prea mai umblat,

acum avem cam toți...mașini la scară,

căci, vezi tu...ne-am emancipat!

Trec printre pomi,

bunico...mă străpunge dorul tare,

suntem așa moderni că ne-am pierdut,

se rupe sufletul în piept...și doare,

de-atâta modernism ce-am cunoscut!

De fapt...

eu vreau să te întreb cum trăiai tu,

în timpurile alea așa precare?!

Că nouă nu ne mai ajunge acu' nici timpu'

și-avem de toate, dar nu avem răbdare!

Ciudat...

mașinile fac munca pentru noi,

aceea pentru care osteneai odinioară,

dar suntem obosiți, ca din război,

și nici nu mai simțim cum timpul zboară!

Avem din toate...

Și pare că-i mai bine,

dar ne ascundem fețele ca monștrii,

azi nu mai e în calendar, e numai mâine,

și ne ferim de toți, chiar și de-ai noștri!

Așa-i bunico...

lumea s-a schimbat!

Asta-i menirea ei, să progreseze!

Acum are din tot ce a visat,

păcat că n-a știut ce să viseze!

Și doare...

Știi ce-i mai dureros?

Îți spun: Se frâng stejarii-nalți câte un pic,

și ne-am emacipat fără folos,

avem de toate...dar nu avem nimic!

Nimic!

Mă înțelegi ce spun?

Nimic din tot seninul de-altădată,

oricât aș încerca să o transpun,

e prinsă-n întuneric...viața toată!

Suntem bolnavi!

De răutate, nepăsare și mândrie.

Invidia?! Asta ne definește!

Suntem avuți cu-o viață-așa pustie,

căci cugetul la tot mai mult râvnește!

Dar ne-am emancipat!

Acum la modă-i stresul!

I-un fapt bizar ce erodează-n suflet,

Vezi ce-a adus progresul?!

Se-năbușe în noi...sinistru urlet!

Măicuță dragă...

ar fi un leac pentru poporul ăsta trist,

care nu-și simte nici măcar tristețea,

iar pentru toate astea, eu insist:

cerului să-i privească frumusețea!

O splendoare!!!

E dansul astrelor pe cerul lin,

stă Soarele ne-nduplecat în rând cu ele,

s-asculte glasul Lunii cristalin,

a lui domniță, între miile de stele!

Sunt aici!

Mă găsești printre stele!

Din când în când mă mai ascund de lume.

E liniște...sunt numai eu și ele,

vorbim de ale noastre...nimic anume!

Auzi?

E răcnetul ce strigă după ajutor,

că-n lumea asta plină cu de toate,

au ramas trupurile fară suflete...și mor,

că-s numai forme goale...da-s emancipate!

Aș vrea să cred...

că ne va fi mai bine,

și vom avea răbdare, mai mult timp...

dar azi, cu siguranță nu, poate că mâine,

sau poate...în următorul anotimp!

Bunico...mi se face frig!

De ce pământu'-ngheață dacă-i soare?

Ce-or căuta toți oamenii în asfințit?!

Se rup mănunchiuri mari de spice-n zare,

Răpuse la pământ...au obosit!

Cristina Teodora Panduru, vol. "Paradisul nu-i pentru muritori", editura ePublishers, București, 2021

Despre pericolul pe care îl reprezinta virtualul

Astăzi o prietenă din lista mea de Fb a scris despre depresie. Depresie care a dus la sinucidere, persoana în cauza aruncându-se de la etaj. 

În privat, cineva care a ținut să rămână anonim mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că și ea/el suferă de depresie, cauza fiind social media, după cum avea să descopere după câteva luni de terapie intensă. 

Și am stat să mă gândesc încă o dată la pericolul imens pe care îl reprezintă virtualul, mai ales pentru persoane care au deja un istoric de anxietate și depresie. Inclusiv eu. 

Am să las aici câteva gânduri, care au dus la reguli în ce mă privește, pe FB și IG. Regulile sunt inspirate din viața reală, pentru că viața reală este cea în care trăim și în care resimțim depresia și anxietatea, realitate de care uităm de multe ori și care ar trebui să ne seteze mereu principiile. 

1. Dă BLOCK. Dă block fără jenă persoanelor care te agresează, cu care nu rezonezi, celor pasiv agresive, celor pe care pur și simplu le antipatizezi, celor care postează conținut pe care îl consideri toxic. Nu, nu este nicio rușine că vor spune mulți “pfff, pr00stul/pr00asta aia mi-a dat bock că nu suporta <adevărul>”. Cum în viața reală nu simți să relaționezi decât cu cei asemeni ție, cum în viața reală nu ești ipocrit(ă) de ce să suporți <adevărul> altora expus agresiv? Dacă în viața reală nu i-ai chema la tine în sufragerie, de ce să îi accepți pe FB sau IG?  Dezbate “adevărul” doar dacă dorești și doar dacă de partea cealaltă există respect. Și, încă o dată, doar dacă simți. 

2. Restricționează-ți comentariile sau profilul și postează doar când poți monitoriza comentariile. Dacă în viața reală preferi discuțiile unde participi, la fel procedează și pe FB sau IG. 

3. Dacă simți că e copleșitor ce se întâmplă pe FB sau IG, ia o pauză. În virtual nimeni nu o să se topească de dorul tău, crede-mă, iar ăia care se topesc, vor găsi o cale să te întrebe “ce mai faci?”.  Oamenii care te iubesc și care țin la tine sunt în viața reală. Nu uita asta. 

4. Nu îți crea conturi false, ca să vezi ce a mai zis X și Y pe care îi detești. Nu faci decât să îți hrănești anxietatea. Cum în viața reală nu stai la pândă în fața geamului lui X sau Y ca să-l urmărești pe străzi, nu o face nici în social media. Nu contează ce zice X sau Y. 

5. CERE AJUTOR! Dacă simți că soarele răsare degeaba, dacă simți că nu te mai poți dezlipi de contentul cuiva care îți face rău, dacă simți că dezvolți obsesii, dacă ai atacuri de panică doar când dai click pe iconițele de FB sau IG, CERE AJUTOR! Sună un prieten, povestește-i ce simți, caută un terapeut, mergi să te plimbi, povestește-le membrilor familiei despre stările tale. Aruncă telefonul, dă-l dreaq, concentrează-te pe ce ai de făcut, spală vase, joacă-te cu copilul, răsfoiește paginile unei cărți. Focusează-te pe viața reală, acolo unde e viața. 

Mi-au trebuit ani de zile în care să mă accept și pe mine și greșelile mele dar mai ales ani de zile în care să învăț să spun “NU” oamenilor și situațiilor care îmi fac rău. 

Nu uita, doar tu contezi la sfârșitul zilei, nu ce postează X sau Y în social media. 

Și nu uita: problemele și durerile se rezolvă. Trebuie doar să ceri/ cauți ajutor.

Semnat: un om care a făcut 10 ani de terapie ca să fie OM.

(preluare de pe Fb) 

De reținut!

"La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi aceste concluzii despre lumea-n care trăim.

Pământul, socot, este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc.

Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrînsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai Kominternului. Bine, un bine pentru toată lumea, n-a fost niciodată-n România şi nicăieri pe Pămînt. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica,  bordelul este o mănăstire. Că învăţămîntul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. 

La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul.

Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de rîs şi de plîns.

Ce fac eu ? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să rîd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile.

Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris.

N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cît se poate de banală, deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani, le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vîrtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi cînd ar fi ultima." 

Ileana Vulpescu (1932-2021)