Superb! Un interviu pansament de suflet!
”CEA MAI BUNA CALE SPRE IAD E SA TE CREZI BURICUL PAMANTULUI ."
- ANTHONY HOPKINS
-“Cât de greu ţi-a fost să joci rolul unui bolnav de demenţă, pe care, culmea, îl cheamă tot Anthony?
Cel mai tare moment din viaţa mea de actor... Mi-a fost uşor să joc acest rol şi nu cred că m-am mai distrat aşa de bine la un film. Am avut norocul ca, în ultimii cinci ani, să lucrez cu Richard Eyre şi Emma Thompson (nr. regizorul, respectiv actriţa din King Lear) sau cu Jonathan Pryce (nr. regizorul The Two Popes). Şi acum lucrez cu Olivia Colman, care este cea mai bună. Mă distrez muncind pentru că am ajuns la acea vârstă a melancoliei, simt cum mă împresoară. Oamenii pe care îi ştiam de o viaţă au murit, chiar şi oameni mai tineri ca mine au murit. Încerc să nu dramatizez, asta e viaţa!
-Crezi că intensitatea şi durerea care se degajă din The Father vin din chinul celor ce îngrijesc oameni bolnavi de demenţă, cum e cazul personajului tău?
Bolnavul de demenţă e, într-un fel, fericit. E în iad, dar nu ştie. E protejat de durere. Îmi pare mai rău pentru familiile acestor oameni, care sunt nevoiţi să-şi ducă părinţii la azil. Nici nu-mi pot închipui câtă amărăciune e acolo. Filmul surprinde foarte bine modul în care demenţa unui membru al familiei îi afectează pe ceilalţi, ajung să o ia şi ei razna.
-Te face un astfel de film să te gândeşti mai mult la propria mortalitate?
Nu avem cum să ghicim viitorul, iar asta ne conferă o mare libertate! Într-un fel, mi-a fost uşor să gestionez subiectul, pe de altă parte m-a făcut să fiu mai introspect. Mi-aduc aminte de parcă a fost ieri cum stăteam la căpătâiul tatălui meu mort. Mama era şi ea acolo, lângă trupul neînsufleţit. Şi mi-amintesc la ce mă gândeam: „Mda, nu eşti aşa şmecher cum te crezi, tot asta te aşteaptă şi pe tine.“ Asta-i viaţa! Vine o zi când Moartea îţi bate la uşă. Deci suntem neputincioşi în faţa hazardului, nu ştim ce ne aşteaptă.
-Cum ţi s-a schimbat modul de a vedea viaţa pe măsură ce ai îmbătrânit?
Am avut o viaţă fantastică, iar acum îmi văd toată existenţa foarte clar. Trecutul e atât de viu în mintea mea! Ai mei, tatăl meu, care a trudit până la ultima suflare, mama, bunicii, toţi sunt aici, cu mine. Nu ştiu cum să explic, dar undeva în mintea mea, eu m-am întors acasă, în Wales. Poate simt iminenţa morţii, deşi nu stau cu frică. Ce sens ar avea? E inevitabilă. Nimeni nu scapă viu de pe planeta asta. Acest adevăr simplu, de netăgăduit, m-a eliberat cumva, m-a uşurat de orice anxietate, nu pot schimba nimic. Mi-a adus un dulce sentiment al păcii. Mi-amintesc că mama, pe patul de moarte, la 89 de ani, era foarte împăcată, voia pur şi simplu să plece, îi ajunsese. Carl Jung spunea că, la un moment dat în viaţă, pe la 45-50 de ani, moartea devine o certitudine, o vedem la orizont. De aceea trebuie să ne bucurăm de timpul rămas.
-Ştiu că te-a pus pe gânduri pandemia, mai ales în privinţa modului în care izolarea a afectat oamenii.
Nu ştim niciodată ce lupte interioare duce fiecare om. Dureros de mulţi oameni se simt singuri, iar pandemia a dus la un apogeu al izolării. Eu şi soţia mea suntem foarte atenţi la ceilalţi, intuim imediat când oamenii se simt singuri şi încercăm pe cât putem să îi susţinem. Singurătatea e adevărata boală, iar pandemia asta este definiţia izolării. Aşa că fac şi eu ce pot să îi înveselesc pe cei din jurul meu, să îi încurajez. Să fiu bun cu chelnerul de la restaurant, de exemplu, care se expune şi munceşte până la extenuare. Suntem aşa preocupaţi de propria persoană tot timpul. Eu nu pun mâna pe nimic în industria în care lucrez, mi se aduce totul la botul calului. Oamenii care pun luminile, care îmi cară lucrurile, care îmi fac machiajul, părul, care mă filmează, datorită lor apare faţa mea de idiot pe marele ecran. Eu sunt nimic, doar un vehicul. Cea mai sigură cale spre Iad e să te crezi buricul pământului.
-Privind în urmă la viaţa şi cariera ta, cum percepi totul?
Mă uit în urmă la viaţa mea şi-mi zic: „Ce stranie întâmplare!“. Chiar cred asta, nu vorbesc din cărţi, simt că suntem guvernaţi de un Ceva. Nu cred că sunt la cârmă, simt că am fost plimbat prin viaţă într-o maşină care merge foarte încet. Privesc în urmă şi mă întreb: „Ce naibii a fost asta?“. Trăiesc cu senzaţia că viaţa nu e altceva decât un vis, o iluzie. Oamenii vor spune că vorbesc prostii. Nu fac filosofie, dar simt că totul e un vis. Şi aşa am simţit mereu.”
Interviu preluat de pe Facebook
