Doar Ana - Camelia Radulian
Ana era mai degrabă urâtă, n-aș spune slută, dar avea
o figură banală și-un fel de
fire uscată
nu râdea niciodată,
ba mint, uneori mai zâmbea
când vedea -habar n-am ce-
poate un fel de adânc
în sinea sa,
poate copiii altora sau altceva,
n-o să știu; oricum,
te trezeai într-un târziu
cu ea, că zâmbea. Stâlcit și firav.
Da,
Ana era o făptură ciudată. Tristă ca o picătură de apă.
Un fel de pată
măruntă, sâcâitoare, pe un șervet de mătase,
un fel de frig care intră
pe sub frigul din case.
N-avusese niciodată bărbat, doar un amant amărât,
cândva,
foarte demult, foarte așa...
cum să spun, însurat și sărac
un pic filosof, un pic posac.
Nici n-o iubise cu-adevărat;
se folosea de ea și pleca. Era bărbat...
Maică-sa, mda,
poate- avusese dreptate când îi striga
''ieși din casă, stricato, ai ajuns o cățea!''
Oricum, a trecut, maică-sa a plecat
într-o zi,
s-a dus undeva foarte sus
foarte departe și foarte demult....
dar știi? -încă-i vorbea
în serile lungi, de apăsare grena (căci Ana numai pe ea o avea)
și parcă
n-o mai certa. N-o mai hulea.
''Mama mea'' tot șoptea Ana
când se visa
iar copil, și în vis tremura,
fiindcă în amintiri avea pielea plesnită
nu pe genunchi,
ci pe tâmplă,
așa cum se-ntâmplă
atunci când ești îmbrâncit și dai cu capul de-o stâncă.
(Aiurea, în casă nu sunt niciodată stânci,
poate doar așa i s-a părut atunci).
Și în visul ei, taică-su încă bea
pe balcon
și Ana scotea
de sub coșul de rufe
o scrisoare ascunsă
cu litere strâmbe, tremurate, cam unsă
în care ea, Ana, îi scrisese lui Dumnezeu
''te rog eu, Doamne, din sufletul meu,
fă-l pe tata să nu mă mai bată
și pe mama să mă iubească un pic,
măcar o dată,
iar dacă nu,
dă-mi Doamne și mie un vagon întreg
cu ciocolată!...''
Ea era doar Ana, o biată fată.
Așa că Dumnezeu... nu i-a trimis răspuns niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu