Teatrul nu face educație. Teatrul revelează anumite anomalii, moravuri și năravuri. Le aduce în fața spectatorului sub formă artistic-dramaturgică și le supune atenției acestuia. Iar acesta, în funcție de gradul de inteligență, le descifrează și le rezolvă. Sau nu. Dacă asemănarea (identificarea), absurd de autentică a individului cu realitatea, îl face pe respectivul să se recunoască într-una dintre situațiile prezentate pe scenă, atunci el nu va rezolva nicio circumstanță și, astfel, va pleca acasă la fel de credul cum a venit. Meyerhold ne spune: ,,Când te duci la teatru nu trebuie să te identifici". Evreinov afirma că: ,,Teatrul trebuie să rămână departe de orice comunicare a mesajului actual. Departe de orice imitare a realității".
Publicul vine la teatru să privească nu viața, ci arta actorului. Teatrul trebuie să emoționeze, să sensibilizeze și să convertească starea de ignoranță într-o stare, măcar, de autoeducaţie. Neomarxismul, de neînțeles, abordat în toate structurile societății nu face decât să ne aducă aminte de vremuri care nu ar mai trebuie nici măcar amintite, darămite trăite. Această capcană, neomarxismul, a făcut ca uniformizarea să fie o condiție sine-qua-non a societății actuale. Iar dezastrul produs se vede (cine poate vedea) cel mai bine în cultură. Statistica, enumerarea, definiția, mizeria, boala, abjecția și trivialitatea au luat locul esteticii, chiar și a esteticii urâtului. Caligrafia s-a transformat în fonturi, comedia în grobianism, politica în grup infracțional, arta în identitate de gen, statistică și maladie recurentă, istoria este denigrată și transformată, iar politically correct a devenit abjecția supremă a substituirii. Cel mai rău este că oamenii care pot schimba și care pot trage un semnal de alarmă nu fac nimic. Ba dimpotrivă, gregaritatea le-a devenit a doua natură.
(caşca)Valul este atât de puternic, încât a măturat orice boare de inteligență. Mediocritatea artistică a ajuns la cote atât de alarmante, încât oricine crede că poate face teatru, în orice fel. Arta stradală NU este artă. Inteligența artistică, imaginația şi ludicul au devenit inextricabile pentru creatorii de teatru de azi. Aşa-zisele piese de teatru nu mai au niciun filon dramatic. Verbalizarea de cartier e ridicată la rang de artă, în teatru. Video proiecția ține loc de scenografie. Scenograful se uită pe Google ca să afle ce fel de haine se purtau într-o epocă sau alta. Regizorul plăteşte, la același Google, pentru un site care îi oferă variante de regie pentru piese de teatru. De actori nu mai amintesc pentru că, se pare, poate fi oricine de pe stradă. Mă întreb de ce mai fac facultate actorii? Unii oameni de teatru îi reneagă pe toți clasicii, afirmând cu sarcasm că ,,sunt prăfuiți" și că ,,locul lor e la Casa de cultură". Tot ce nu e postmodern este privit cu mefiență sociopată. Evident că nu toţi sunt aşa. Slavă Domnului, mai sunt vreo doi-trei pe care poţi pune bază.
În numele postmoderniştilor, domnilor Stanislavski, Vahtangov, Meyerhold, Grotowski, Brook etc, vă cer iertare!
Ce se va întâmpla de aici încolo? Statistica ne dă cu virgulă. Probabil va apărea o nouă ramură, actorul-contabil. Și o alta specie, regizorul de multinaţională. Andrei Pleşu spunea odată: ,,Comunismul este un basm pentru îmbrobodit proştii şi îmbuibat canaliile".
Nu pot să închei decât cu un ,,Giurism":
,,Suntem în pragul unui comunism atât de feroce și noi îl acceptăm de bunăvoie sub sofismul politically correct".
La mulți ani teatrului!
Giuferință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu