Bernard Shaw, celebrul dramaturg și scriitor irlandez, a trăit aproape un secol (1856–1950), iar întreaga sa viață pare a fi fost o paradă nesfârșită de umor, ironie și spirit. Când o jurnalistă americană l-a întrebat care este secretul longevității sale, el a răspuns simplu: „Niciodată nu am luat viața în serios.” Iar viața sa a fost, într-adevăr, un spectacol constant de replici savuroase și paradoxuri neașteptate.
Avea un talent rar de a insufla oricărui dialog o lejeritate fermecătoare. La premiera uneia dintre piesele sale, Shaw a ieșit în pauză pe scenă și a întrebat publicul: „Ei bine, cum vi se pare piesa?” Uimiți, spectatorii au amuțit. Abia după câteva clipe, cineva a strigat: „E o prostie!” Shaw s-a înclinat cu eleganță și, cu un zâmbet cuceritor, a spus: „Împărtășesc aceeași părere. Dar ce putem face noi doi contra unei mulțimi?”
Se povestește că, la prima ecranizare a piesei Pygmalion, filmul a avut un succes răsunător în Anglia. Pentru a sărbători, producătorul a organizat un banchet fastuos, invitând pe toți cei implicați — mai puțin pe autorul piesei. Totuși, Shaw a venit, s-a așezat într-un colț umbros și a ascultat în tăcere toasturile înălțate în cinstea regizorului, actorilor, producătorului. Pe el, nimeni nu-l menționa. La un moment dat, s-a ridicat și, ridicând vocea peste vuietul veseliei, a spus: „Domnilor, propun un toast pentru sănătatea lui Bernard Shaw. A propos — permiteți-mi să mă prezint: chiar eu sunt!”
Shaw ar putea fi inclus fără rezerve în Cartea Recordurilor pentru numărul de oase fracturate. Aproape anual, sau cel târziu o dată la doi ani, își rupea ceva cu o punctualitate dezarmantă. Inclusiv întâlnirea cu viitoarea sa soție, Charlotte, s-a datorat unei astfel de întâmplări: și-a rupt un picior, iar ea a venit în locul unei prietene bolnave ca îngrijitoare. Nici măcar luna de miere n-a scăpat de ghips.
Femeile și Shaw – o temă în sine. Îi plăcea să se îndrăgostească, dar nu mergea niciodată mai departe. Credea că cele mai multe femei își doresc doar „să pună mâna pe un bărbat și să îmbătrânească liniștite cu el.” El, în schimb, căuta în iubire doar un joc, o distracție. „Viața înseamnă ceea ce este util și necesar. Dragostea? O iluzie — credința că o femeie diferă prin ceva de alta. Cine iubește o singură femeie toată viața merită fie un doctor, fie o spânzurătoare”, spunea el cu o seriozitate parodică.
Departe de a fi misogin, Shaw iubea femeile... dar de la distanță. Activistele feministe îl considerau aproape un dușman personal. Se spune că, odată, a întrebat o aristocrată emancipată:
— Doamnă, ați putea dormi cu un bărbat pe care nu-l iubiți pentru o sută de mii de lire?
— Desigur! — a răspuns ea cu dispreț, știind că Shaw era un om modest.
— Și pentru o liră?
— Cum îndrăzniți?! Ce credeți că sunt?
— Asta e deja clar. Voiam doar să aflu prețul minim.
Poveștile despre el au ajuns până la urechile Reginei Victoria. La o recepție la Palatul Buckingham, regina l-a întrebat cu un aer de superioritate:
— Este adevărat că ați spus că orice femeie poate fi cumpărată?
— Desigur, Majestate.
— Chiar și pe mine? — a întrebat regina, revoltată.
— De ce nu? Sunteți tot femeie.
— Și cât aș costa? — întrebă ea, cu o sclipire de cochetărie.
— Aș zice... zece mii de lire.
— Atât de puțin?! — exclamă regina, ofensată.
— Ei bine, vedeți, Majestate? Tocmai ați început să negociați.
Nu e de mirare că, într-o reflecție asupra propriei existențe, Shaw a spus:
„În viața mea nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Niciun eveniment extraordinar. Asta pentru că eu însumi am fost evenimentul.”
Și, cu această afirmație, nimeni nu-i poate da dreptate mai mult ca istoria însăși.
Autor: Victoria Alecsenco
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu